CULEGATORUL de STELE

Într-o zi frumoasă şi însorită de vară, un domn în vârstă se plimba alene de-a lungul plajei, când a zărit în depărtare o siluetă care se agita. Apropiindu-se, a observat că era un băieţel care se apleca, culegea ceva de jos, şi apoi arunca în mare ceea ce culesese.
S-a apropiat de băieţel şi l-a întrebat:
- Bună, tinere! Ce faci tu aici?
- Bună ziua, domnule! Arunc înapoi în apă steluţe de mare eşuate pe nisip. Soarele este foarte puternic, mareea se retrage, astfel încât, dacă nu le arunc înapoi, ele vor muri.
- Tinere, tu îţi dai seama că sunt kilometri întregi de plajă şi probabil mii sau zeci de mii de steluţe de mare eşuate? Îţi dai seama că eforturile tale sunt practic inutile? Care este diferenţa pe care tu crezi că o realizezi procedând astfel?
Băieţelul l-a ascultat politicos pe bătrânul domn, apoi s-a aplecat, a cules o nouă steluţă de mare şi a aruncat-o în apă. Apoi a răspuns zâmbind:
- Uite, tocmai am realizat o mare diferenţă pentru această steluţă de mare.

Nu uita că orice faptă bună pe care o poţi face, poate schimba oricând sensul unei vieti.

Pretul dragostei si al recunostintei

Bijutierul era asezat la biroul sau, privind distrat strada prin vitrina elegantului sau magazin. O fetita se apropie si-si lipi nasul de geam. La vederea unuia dintre obiectele expuse, ochii ei albastri ca cerul se luminara. Intra hotarata in magazin si arata cu degetul spre un splendid colier de peruzele albastre. E pentru sora mea. Puteti sa mi-l impachetati frumos pentru un cadou? Patronul magazinului o fixa din ochi pe micuta clienta si o intreba: Cati bani ai?
Fara sa pregete, ridicandu-se pe varfuri, fetita puse pe tejghea o cutie de tinichea, o deschise si o goli. Cazusera cateva bancnote de mica valoare, un pumn de monede, cateva scoici si niste figurine. Ajung? intreba ea cu mandrie. Vreau sa fac un cadou pentru sora mea mai mare. De cand mama nu mai este, ea e cea care-i tine locul si niciodata nu are nici macar o clipa pentru ea. Astazi e ziua ei si sunt sigura ca o voi face foarte fericita cu acest cadou. Piatra aceasta are aceeasi culoare ca ochii ei. Omul se duse in spate si reveni cu o hartie de impachetat nemaipomenit de frumoasa, rosie cu auriu, cu care impacheta cu grija cutia. Ia-o, spuse el fetitei. Si du-o cu grija. Fetita pleca foarte mandra, tinand pachetul ca pe un trofeu. O ora dupa aceea, in bijuterie intra o fata frumoasa cu parul de culoarea mierii si cu niste ochi albastri minunati. Puse cu hotarare pe tejghea pachetul pe care bijutierul il facuse cu atata grija si spuse: Colierul acesta a fost cumparat de aici? Da, domnisoara. Si cat a costat? Preturile praticate in acest magazin sunt confidentiale: nu privesc decat pe client si pe mine. Dar sora mea avea doar cativa banuti. N-ar fi putut cumpara niciodata un colier ca acesta! Bijutierul lua cutia cu pretiosul ei continut, o inchise, refacu cu grija ambalajul cadoului si-l inapoie fetei. Sora dumneavoastra a platit. A platit pretul cel mai mare pe care-l putea plati cineva: a dat tot ceea ce avea.

Iubirea Neconditionata

“Arta iubirii incepe cu noi insine. Primul pas consta in a deveni constienti, in a intelege adevarul potrivit caruia fiecare om isi viseaza propriul vis.
Cine intelege acest lucru devine responsabil pentru partea sa din relatie, adica pentru el insusi. Stiind ca este responsabil pentru partea sa de relatie, el o poate controla cu usurinta. Nu are insa nici un rost sa incerce sa controleze si cealalta jumatate a relatiei. Daca il/o respectam cu adevarat, noi vom intelege ca partenerul nostru/partenera noastra, sau prietenul, fiul, mama, toti sunt pe deplin responsabili pentru jumatatea lor de relatie.
Daca vom sti sa respectam cealalta jumatate, relatia noastra nu va fi niciodata caracterizata de conflicte. Noi nu vom avea nicodata parte de razboi in familie sau in cuplu.
Mai departe, daca intelegem ce inseamna iubirea sau ce inseamna teama, putem deveni constienti de modul in care ne comunicam visul altor persoane. Calitatea comunicarii noastre depinde de optiunile pe care le facem in fiecare moment, de racordarea cealalta a corpului nostru emotional la vibratia iubirii sau la vibratia fricii.
Chiar daca ne aflam pe calea fricii, noi putem sa schimbam vibratia pe cea a iubirii. Este o optiune personala. Constientizarea caii pe care ne aflam poate schimba totul.
In sfarsit, daca intelegem faptul ca nimeni altcineva nu ne poate face sa fim fericiti decat noi insine, si ca aceasta fericire este rezultatul iubirii care emana din fiinta noastra, vom putea atinge maiestria in cea mai mare arta, Arta Iubirii.
Noi putem vorbi despre iubire si putem scrie o mie de carti despre ea, dar iubirea difera pemtru fiecare om in parte, caci ea trebuie mai intai experimentata. Iubirea nu este un concept, este o stare de fapt, o modalitate de a actiona.
Singura cale de a atinge starea de fericire este iubirea in actiune. Singura cale care conduce la suferinta este teama in actiune.
Singura cale prin care putem atinge maiestria in iubire este sa practicam iubirea. Nu este nevoie sa o justificam sau sa o explicam; este suficient doar sa o practicam. Practica este cea care creaza maestrul.”
(fragment extras din cartea “Arta de a iubi” – Don Miguel Ruiz)

Povestea omuletului de lemn

Locuitorii din Wemmik, eroii povestirii noastre, erau niste omuleti mici, din lemn, ciopliti toti de un tamplar pe nume Eli. Acesta isi avea atelierul pe un deal, de la a carui inaltime se vedea intreg satul.
Fiecare omulet era altfel. Unii aveau nasul mare, altii aveau ochii mari. Unii erau inalti, altii erau scunzi. Unii purtau palarie, altii purtau costum. Insa doua lucruri le erau comune: toti erau facuti de acelasi tamplar si traiau in acelasi sat.
De dimineata pana seara, zi de zi, omuletii faceau un singur lucru: lipeau etichete unul pe celalalt. Fiecare omulet avea o cutie plina cu stelute aurii si o cutie plina cu bulinute negre. Cat era ziua de lunga ii vedeai pe strazile satului lipind stelute sau buline unul pe celalalt.
Omuletii draguti, din lemn lustruit si frumos vopsiti intotdeauna primeau stelute, dar aceia din lemn necizelat, cu vopseaua sarita, nu primeau decat buline.
Tot stelute primeau si cei talentati unii ;puteau ridica greutati deasupra capului, altii puteau sarii peste cutii inalte. Mai erau unii care stiau cuvinte dificile, iar altii care cantau cantece frumoase. Acestora toata lumea le dadea stelute aurii. Asa se face ca unii omuleti aveau trupul plin de stelute… Ori de cate ori primeau cate o steluta se simteau atat de bine incat isi doreau sa mai faca ceva ca sa poata primi inca una.
Altii insa nu stiau sa faca prea multe lucruri si aveau parte doar de buline.
Pancinello era unul dintre acestia din urma.
Tot timpul incerca sa sara cat mai sus, ca altii dar intotdeauna cadea la
pamant. Iar cand ceilalti il vedeau jos se adunau buluc in jurul lui si lipeau buline pe el. De multe ori se mai si zgaria in cadere, lucru pentru care mai primea buline negre. Iar dupa aceea cand incerca sa le explice omuletilor de ce cazuse mereu spunea cate o neghiobie si toti se ingramadeau sa lipeasca si mai multe buline pe el.
Dupa un timp avea atat de multe incat nu mai vroia sa iasa pe strada, se temea ca va face iar ceva anapoda: cine stie, o sa-si uite palaria sau o sa calce intr-o balta… si imediat o sa primeasca bulinute!!!
Adevarul este ca avea atat de multe buline incat ceilalti omuleti veneau si ii lipeau altele fara nici un motiv.
„Merita multimea asta de buline negre”, isi spuneau omuletii unii altora.
„Este clar ca nu e bun de nimic!”
Dupa un timp Pancinello a ajuns sa creada ce se spunea despre el:
„Asa este, nu sunt bun de nimic!”, isi spunea el. In rarele dati cand iesea din casa statea cu cei care erau ca el, cu multe buline. Cu ei se simtea mai in largul lui.
Intr-o zi, se intalni cu un omulet total diferit de ceilalti: nu avea nici
stelute, nici buline. Era din lemn si atat. Era o fata pe nume Lucia.
Sa nu credeti ca oamenii nu incercau sa lipeasca etichete si pe ea! Incercau numai ca nu ramaneau lipite ci cadeau. Fiindca nu avea nici o bulina unii o admirau atat de mult incat se grabeau sa-i lipeasca o steluta. Dar nici una nu statea lipita. Altii insa o priveau cu dispret fiindca nu avea nici o stea si atunci vroiau sa ii lipeasca o bulina dar si aceasta cadea imediat.
„Ca ea vreau sa fiu”, ii trecu prim minte lui Pancinello.
„Nu mai vreau sa primesc etichete de la ceilalti!” Asa ca o intreba pe Lucia cum se face ca ea nu are nici o eticheta.
„Nu este mare lucru”, ii raspunse ea. „In fiecare zi ma duc sa il vad pe Eli.”
„Pe Eli?”
„Da, pe Eli, tamplarul, imi place sa stau cu el in atelier.”
„Dar de ce?”
„Ce ar fi sa descoperi singur? Du-te la el sus pe deal!” Si cu aceste cuvinte, Lucia se intoarse si pleca.
„Dar crezi ca-i va face placere sa ma vada?!?”, striga el dupa ea. Insa Lucia nu-l mai auzii. Asa ca Pancinello se intoarse acasa, se aseza la fereastra si incepu sa se uite cum alergau omuletii de colo-colo, lipindu-si etichetele unul pe celalalt.
„Dar nu este drept!”, isi spuse el suparat. Si pe loc se hotari sa mearga la Eli.
Se indrepta spre deal si urca pe cararea stramta pana ce ajunse in varf. Cand intra in atelier, facu ochii mari de uimire. Toate obiectele erau URIASE.
Scaunul era cat el de inalt. Ca sa vada ce se afla pe bancul de lucru trebui sa se ridice pe varfuri. Ciocanul era lung cat bratul lui! Inghiti in sec si isi zise:
„Eu aici nu raman!”, si se indrepta spre iesire. Dar chiar atunci isi auzi
numele:
„Pancinello, tu esti?”, se auzi un glas patrunzator. Pancinello se opri.
„Cat ma bucur sa te vad, Pancinello! Vino mai aproape, vreau sa te vad mai bine!” Pancinello se intoarse incet si il privi pe mesterul tamplar, un barbat inalt, cu o barba stufoasa.
„Stii cum ma cheama?”, il intreba Pancinello.
„Bineinteles ca stiu, doar eu te-am creat!”
Eli se pleca, il ridica de jos si il aseza langa el pe banca.
„Hmm…”, murmura mesterul ingandurat, in timp ce se uita la bulinele negre ale lui Pancinello.
„Se pare ca ai adunat ceva etichete…”
„Nu am vrut, Eli! Am incercat din rasputeri sa fiu bun!”
„Pancinello, copilul meu, in fata mea nu este nevoie sa te aperi! Mie nu-mi pasa ce spun ceilalti despre tine!”
„Chiar nu-ti pasa?”
„Nu, si nici tie nu ar trebui sa-ti pese! Cine sunt ei – sa imparta etichete
bune sau rele? Si ei sunt tot omuleti de lemn ca tine. Nu conteaza ce gandesc ei, Pancinello. Conteaza doar ceea ce gandesc eu, Iar eu cred ca esti o persoana tare deosebita!”
Pancinello incepu sa rada:
„Eu, deosebit? De ce as fi deosebit? Nu pot sa merg repede, nu pot sa sar, vopseaua mi se duce. De ce as insemna ceva pentru tine?”
Eli se uita la Pancinello, isi puse mana pe umarul lui micut si spuse incet:
„Fiindca esti al meu, de aceea insemni foarte mult pentru mine!”
Nimeni…, niciodata… nu-l mai privise astfel pe Pancinello.. . si in plus,
cel care-l privea astfel era chiar creatorul lui! Nici nu mai avea cuvinte…
„In fiecare zi am sperat ca vei veni la mine”, continua apoi Eli..
„Am venit fiindca m-am intalnit cu cineva care nu avea nici un fel de etichete”, raspunse Pancinello.
„Stiu, mi-a povestit despre tine.”
„De ea de ce nu se prind etichetele?”
„Fiindca a hotarat ca este mai important ce gandesc eu despre ea, decat ce gandesc altii. Etichetele se lipesc de tine doar daca le lasi!”
„Cum adica?”
„Etichetele se lipesc doar daca le consideri importante. Dar cu cat te increzi mai mult in dragostea mea, cu atat mai putin iti pasa de tichetele pe care ti le pun ceilalti oameni. Intelegi?”
„Pai, nu prea…” Eli zambi.
„Vei intelege cu timpul. Acum esti inca plin de buline negre. Deocamdata iti va fi de ajuns sa vii la mine in fiecare zi, iar eu iti voi aduce aminte cat de important esti pentru mine.”
Eli il puse jos pe Pancinello. In timp ce acesta se indrepta spre usa, Eli ii spuse:
„Nu uita, esti o persoana deosebita fiindca eu te-am creat! Iar eu nu gresesc niciodata!” Pancinello nu se opri din mers, dar gandi:
„Cred ca Eli chiar vorbeste serios. Poate are dreptate!”
Si chiar in clipa aceea cazu de pe el o bulina…(Max Lucado)
Morala: Important este sa credem in cel care nici nu ridica,nici nu ne coboara,care ne accepta asa cum suntem!

Teama si Grija trebuiesc corectate

Daca esti ingrijorat sau te temi de ceva, exista ceva in atitudinea ta mentala care trebuie corectat!
Grija si teama sunt emotiile negative care nu srevesc nici unui scop util.
Mai rau, ele nu sunt simple influente benigne asupra comportamentului tau. In cazul in care nu sunt corectate, ele
tind sa se extinda pana la sufocarea emotiilor pozitive, preluand controlul mintii si umpland-o cu emotii
contraproductive care iti vor cauza dubii privind posibilitatea de succes in ceea ce intreprinzi.
Daca nu-ti vei stapani Grija si Teama, intr-o zi vei descoperi ca ele te controleaza!
Chiar daca emotiile nu pot fi intotdeauna schimbate prin logica si ratiune, ele raspund la actiune!
Actioneaza! Si chiar daca actiunea ta nu este pe de-a-ntregul corespunzatoare cu situatia in care te aflii, insusi
actul actiunii (si facand ceva pozitiv) va avea un efect pozitiv asupra mintii si atitudinii tale!(Napoleon Hill)

Zidul – metaforă terapeutică

Într-un deşert stâncos trăiau doi pustnici. Găsiseră două grote situate foarte aproape una de cealaltă. După ani şi ani de rugăciune şi sălbatice renunţări, unul dintre cei doi pustnici era convins că ajunsese la desăvârşire.
Celălalt era şi el pios, dar totodată bun şi înţelegător. El se oprea întotdeauna să vorbească cu puţinii pelerini ce veneau acolo, adapostindu-i şi hrănindu-i pe aceia care se rătăceau pe acolo sau pe cei care doreau să se ascundă.
”Acesta este timp pierdut pentru meditaţie şi rugăciune” gândea cel dintâi pustnic, căruia nu-i plăceau desele – chiar dacă nu îndelungate – absente ale celui de-al doilea.
Pentru a-l face să înţeleagă în mod concret cât este de departe încă de sfinţenie, se hotărâ să pună câte o piatră la gură propriei sale grote ori de câte ori celălalt avea să comită vreo greşeală. După câteva luni, în faţa grotei sale se înaltă un zid de pietre, cenuşiu şi sufocant… iar el rămase închis în propria-i peşteră.

Uneori construim ziduri de jur împrejurul inimilor noastre, folosind pentru această pietricelele de zi cu zi ale resentimentelor, ranchiunilor, tăcerilor, problemelor nerezolvate, supărărilor.

Datoria noastră cea mai de seamă este aceea de a împiedică formarea unor astfel de ziduri în jurul inimilor noastre.

…Şi mai cu seamă aceea de a încerca să nu devenim “o piatră în plus în zidurile altora “. (Bruno Ferrero)

Masca pe care o porti

Cum putem transforma societatea într-un întreg armonios fara razboaie, fara conflicte, fara clase sociale; fara separare pe criterii de culoare, religie, casta sau natiune?
În loc sa gândim în termeni de revolutie si sa schimbam societatea, structura ei, ar trebui sa ne
punem mai serios problema meditatiei si a transformarii individului.
Aceasta este singura cale ce poate duce la disparitia tuturor diviziunilor existente în cadrul societatii. Însa ele trebuie sa dispara din interiorul individului. Iar acest lucru este posibil.
Nu exista nimic care sa poarte eticheta “adevar”; adevarul nu este un lucru pe care îl vei putea gasi într-o buna zi într-o cutie, si pe care, deschizând-o, sa exclami uimit: “Fantastic! Am gasit adevarul!”
Nu exista o astfel de cutie.
Motivul pentru care oamenii vorbesc mereu despre adevar este clar. În inima lor exista o sete dupa adevar, le este rusine ca nu sunt în posesia acestui adevar si, de aceea, vorbesc despre el.
Însa acestea nu sunt decât cuvinte. Faptul de a trai în conformitate cu ele este prea periculos, riscul este prea mare.
La fel se întâmplasi cu libertatea. Toti oamenii doresc libertate de exprimare, însa nimeni nu este cu adevarat liber. Si nimeni nu doreste sa fie cu adevarat liber, deoarece libertatea aduce cu sine responsabilitatea; ea nu vine singura. Iar faptul de a fi dependent este simplu; în acest caz raspunderea nu îti revine tie, ci persoanei de care esti dependent.
Oamenii au adoptat deci un mod de viata schizofren. Ei vorbesc despre adevar si despre libertate,însa traiesc în minciuna si sclavie… Iar lanturile robiei sunt numeroase, deoarece faptul de a fi sclavi va face sa fiti eliberati de raspundere. Un om care doreste sa fie liber trebuie sa accepte responsabilitati imense. El nu îsi poate arunca raspunderea pe umerii nimanui. Indiferent ce face, indiferent ce este, raspunderea îi revine în întregime.
O persoana cu adevarat non-violenta este cea care nu ucide pe nimeni si care nu face rau nimanui, deoarece este împotriva faptului de a ucide, este împotriva faptului de a face rau. Ea se va împotrivi însasi în situatia în care altcineva încearca sa îi faca ei vreun rau. Daca cineva încearca sa o ucida, ea se va împotrivi si în acest caz si nu va permite ca acest lucru sa se întâmple.
Ea nu va initia nici o violenta, însa daca împotriva ei va fi îndreptat vreun act violent, atunci se va bate din toate puterile. Numai asa oamenii non-violenti pot ramâne independenti;altfel vor fi sclavi, vor ramâne saraci si vor fi întotdeauna exploatati de altii.
A fi tu însuti îti ofera toate elementele pentru a te simti împlinit, pentru ca viata sa aiba sens,semnificatie. Simplul fapt de a fi tu însuti si de a creste conform firii tale va duce la împlinirea destinului tau.
Fii plin de neprevazut si mereu schimbator. Nu te împotrivi schimbarii si nu înceta niciodata sa fii imprevizibil; numai atunci viata poate fi o permanenta bucurie. În momentul în care ceea ce faci este previzibil, ai devenit un robot.
Actiunile unei masini pot fi prevazute. Ea este astazi la fel ca ieri si tot asa va fi si mâine. Este neschimbata. Numai omul are calitatea de a se schimba în fiecare clipa.
În clipa în care încetezi sa te schimbi, într-un mod foarte subtil ai si murit.
Risca tot ce ai! Fii asemenea unui jucator! Risca totul, deoarece clipa urmatoare ar putea sa nu mai vina, asa ca de ce sa îti pese? De ce sa te intereseze?
Traieste intens, traieste plin de bucurie. Traieste fara teama, traieste fara sa te simti vinovat.
Traieste fara sa îti fie frica de iad si fara sa doresti raiul.
Traieste pur si simplu.
Fiecare greseala este o ocazie de a învata. Totul este sa nu comiti aceeasi greseala în mod repetat -ar fi o prostie… Însa comite cât mai multe greseli noi de care esti în stare; nu trebuie sa-ti fie teama, caci acesta este singurul mod în care natura îti permite sa înveti.
Religiozitatea înseamna pur si simplu o provocare pentru a creste, o provocare aruncata semintei pentru a ajunge la apogeul exprimarii sale, a se deschide în mii de flori si a-si raspândi parfumul ascuns în ele.
Aceasta mireasma subtila este ceea ce numesc eu religiozitate.
Fiecare este atât de nefericit încât vrea sa gaseasca o explicatie acestui fapt. Iar societatea v-a dat pentru asta o strategie foarte buna: faptul de a judeca.
Mai întâi te judeci, desigur, pe tine însuti în legatura cu toate lucrurile. Nici o fiinta nu este perfecta si nici un om nu poate fi vreodata perfect, deoarece nu exista perfectiune; prin urmare,faptul de a judeca este foarte usor. Tu esti imperfect si exista o serie de lucruri care dovedesc aceasta imperfectiune. si atunci te înfurii, te ridici împotriva ta si împotriva întregii lumi: “De ce nu sunt perfect?” dupa care privesti spre ceilalti, încercând sa regasesti aceasta imperfectiune în fiecare.
Si doresti sa-ti deschizi inima,deoarece pâna nu o deschizi, viata ta va fi lipsita de orice celebrare, va fi aproape moarta. Însa nu poti sa faci acest lucru direct. Trebuie sa distrugi mai întâi în întregime acest mecanism. Deci, în primul rând: nu te mai judeca pe tine însuti.
În loc sa te judeci, începe sa te accepti pe tine însuti cu toate imperfectiunile, cu toate slabiciunile, cu toate greselile si esecurile. Nu îti cere sa fii perfect. Aceasta înseamna sa ceri ceva ce nu este cu putinta; te vei simti frustrat.
La urma urmei, esti o fiinta omeneasca.
Priveste animalele, priveste pasarile: ele nu sunt triste, ele nu sunt frustrate. Niciodata nu o sa vezi un bizon iesindu-si din fire. El este pe deplin multumit sa îsi mestece aceeasi iarba în fiecare zi. El este aproape iluminat! Nu exista nici o tensiune, el este în deplina armonie cu natura, cu el însusi, cu tot ceea ce este.
Bizonii nu fac partide pentru a revolutiona lumea, pentru a schimba bizonul în super-bizon, pentru a face bizonii religiosi sau virtuosi. Nici un animal nu este preocupat de vreun ideal uman.
Cu siguranta ca bizonii râd si întreaba: “Ce vi s-a întâmplat? De ce nu puteti fi pur si simplu voi însiva? Ce nevoie aveti sa fiti altcineva?”
Primul lucru este asadar acela de a te accepta, în mod profund, pe tin însuti.
Nu condamnati senzualitatea! Ea a fost condamnata în întreaga lume. Si din cauza acestei condamnari energia care poate înflori în senzualitate se transforma în perversiune, gelozie, furie,ura; ea genereaza o existenta arida, lipsita de orice savoare. Senzualitatea este una din binecuvântarile omenirii. Este sensibilitatea voastra, este constiinta voastra. Este constiinta voastra filtrata prin corp.
Parintii au crezut întotdeauna despre copii ca sunt proprietatea lor si ca acestia trebuie sa le fie întrutotul asemanatori, sa îi copieze întocmai. O copie este însa lipsita de orice frumusete, iar existenta nu apreciaza asa ceva; ea se bucura numai de ceea ce este original.
Trebuie sa îti ajuti copiii sa creasca, astfel încât sa te depaseasca. Trebuie sa îi ajuti sa nu te imite. Adevarata îndatorire a parintilor este aceea de a-si ajuta copiii sa nu îi imite. Copiii sunt tentati, prin însasi firea lor, sa imite. Si pe cine ar putea imita? Parintii sunt cei mai apropiati.
Pâna acum parintii au apreciat foarte mult faptul ca propriii lor copii le seamana. Tatal se simte mândru ca fiul sau îi seamana. Iar viata copilului este pierduta, el nu este dorit asa cum este el defapt.
Datorita acestei conceptii gresite, de a fi mândru de copiii care te imita, am creat o societate în care toata lumea imita.(osho)

VALUL

Un val mic se legana pe ocean. Se bucura de vant si de aerul proaspat si se simtea minunat. Deodata observa ca in fata lui erau alte valuri care, pe rand, se spargeau de coasta.
“Doamne, Dumnezeule! E ingrozitor!” – striga valul. “Ce-o sa mi se-ntample!”
De el se apropie un alt val care observa numaidecat ca micul val era foarte incruntat. ”De ce esti asa de suparat?” – il intreba el.
Valul cel mic ii raspunse: “Tu nu vezi? Tu nu pricepi? Toate ne vom izbi de coasta oceanului. Vom pieri cu toatele! Nu-i ingrozitor?”
Cel de-al doilea val ii spuse: “Tu esti cel care nu pricepe. Nu esti un val. Esti o parte a oceanului”.de Mitch Albom

DIAMANTUL

Un om avea un diamant, despre care isi amintea ca o data a fost foarte frumos, dar care de-a lungul anilor s-a acoperit de atata praf si mizerie incat acum arata ca o piatra oarecare. Si atat de urat i se parea, ca nu-l arata nimanui.
Dar intr-o zi i-a venit o idee: a luat un pic de vopsea albastra si a vopsit diamantul cu ea. Acum da, putea sa-l arate in public! Bine, nu avea nici cea mai mica stralucire, dar cel mai putin nu mai arata asa de urat… Si noi avem un diamant. E partea cea mai buna din noi, cea mai autentica, libera, cea prin care putem accesa talentele, resursele, creativitatea, geniul, dragostea… Si diamantul nostru este acoperit de indoieli, frici, gelozii, credinte gresite, comprtamente impuse, si cand ne uitam la el nu ne place, si ne e rusine sa-l aratam.
Mai rau, il acoperim cu o masca conventionala, care nu are nici o legatura cu noi si nu are cea nici cea mai mica stralucire – dar ni se pare mai acceptabila si atragatoara. Chiar ne identificam cu ea.
Gasirea diamantul interior e un process alchimic care nu se termina niciodata, e un drum catre eul tau interior care poate fi uneori dureros si greu, mai ales daca – in afara de tot ce ne-a fost impus de parinti, societate, media – trebuie si sa daramam zidurile de protectie pe care noi singuri ni le-am cladit.
E un drum care cere vointa si curaj, dar care merita sa fie parcurs. De fapt, singurul drum care merita.
In fond, daca nu te gasesti pe tine, ce mai conteaza ce altceva ai gasit? Ce mai conteaza cat de bine ai pus la calea minciuna cu care te protejezi, daca sub ea nu se vede nici cea mai mica stralucire?(www.damaideparte.ro)

” Mintea intuitiva este un dar sacru iar mintea rationala este servitorul ei de incredere. Am creat o societate care onoreaza servitorul si a uitat darul. ”Einstein